Dor de ducă

Comments: 3 Comments
Published on: October 6, 2011

Astăzi am avut de făcut un drum Râmnicu-Vâlcea – Craiova. Pentru a nu urma drumul cel lung (pe care îl știam), m-am bazat  pe Google Maps și GPS să mă aducă la țintă pe varianta cea mai scurtă. Traseul urmat nu reprezintă ceva excepțional, mergi spre Drăgășani pe șoseaua Râureni (DN64) până la Valea Mare (de Vâlcea), dreapta acolo (unde scrie spre Sirineasa), treci de Sirineasa și imediat după ce treci de Ciorăști faci stânga în mijlocul câmpului (pe DN65C) pe care îl urmezi „drept” până la Craiova. Ce era promis ca o călătorie lungă și plicticoasă a luat o întorsătură destul de interesantă :) .

Drumul este foarte rău o dată ce pleci de la Valea Mare, cel până la DN65C fiind județean, este destul de „zdruncinător” la cap, cu excepția unei porțiuni care începe cu un mare afiș: „Acest Drum a fost realizat și este întreținut de Consiliul Județean Vâlcea”. Nu promit că astea erau cuvintele dar oricum ceva de genul ăsta. Deși sunt doar vreo 5 kilometrași, acel drum este ca o gură de apă după ce te-ai secat de zdruncinături prin deșert. Țin să le mulțumesc celor de la consiliu, dragii mei… mai faceți!

Deși drumul pare scurt pe hartă, TOT drumul de la Valea Mare încolo până la Craiova este o adevărată reprezentare a spațiului mioritic, urci, cobori, urci, cobori … și… urci cobori… piscuri întregi, la nesfârșit. Destul de intersant ca la fiecare 2-3 minute ai altă linie a orizontului. Oricum calitatea drumului până la DN65C nu m-a lăsat să savurez cu atenție măreția împrejurimilor, decât a gropilor de pe șosea.

Pe drumul național, după ce am făcut în sfârșit stânga, drumul e ceva mai bun și te mai poți uita primprejur (a nu se recomanda când ești la volan). Ce a fost cu adevărat excepțional la acest drum a fost pustietatea. 10, 20 de kilometri fără țipenie de om sau mașină… nimic! În schimb, peisajele sunt magnifice, ca mai toată natura neatinsă încă de om :p. La început e puțin drept, urmând apoi urcarea abruptă a unui pisc împădurit, prin multe serpentine. Și serpentine tată… Dealul Negru e mic copil!! Vreo 10 una după alta strânse la aproape 360 de grade. Nu sunt bine semnalizate deci dacă ajungeți pe acolo încet că e gravă treaba. Copacii pe acest pisc sunt de toate felurile, ceea ce a transfomat acest drum făcut toamna într-un paradis de forme și culori al frunzelor care se împrăștiau pe drum și pe margini.

Apoi kilometri de pustiu și drum drept. Pajiște lată, liberă, cu smocuri de iarbă aurie. Dacă te uitai spre soarele în apus, puteai să juri că e de aur înflăcărat. Aer extraordinar, mirosul de fân și pădure bătea de departe, nici umpic de poluare, numai vântul aplecând firele aurii. Magnific. Dacă există undeva un colț de rai pe pământ, cred că acolo s-a ascuns.

Din loc în loc apăreau sate pitorești, cu maxim 10 case, din care 9 la fel și una mai răsărită, marcând cel mai probabil „bogatul” satului. Parcă te întorceai în timp. Căruțele oltenești „cu cățaua sub căruță” (după cum ziceau foștii mei colegi de facultate) erau de asemenea adunate în pâlcuri de 5-6, fie în mijlocul câmpului, fie într-unul din sate, dar erau de o liniște desăvârșită. Până și câinii dormeau plictisiți de căldură. Aici linia orizontului era mult mai interesantă, pentru că se întindea de la un capăt la altul al câmpului vizual, de parcă ai fi condus spre marginea pământului. Este într-un loc o linie de copaci perpendiculară pe drumul drept și, cum conduci spre el, apare la orizont ca o dâră de globuri de diferite culori și se mărește într-un șir de copaci identici ca formă, relativ rotunzi, pătați cu culorile toamnei. Așa cum cădea soarele la apus, părea că intri într-o terasă cu globuri luminoase pe gărdulețul viu.

O altă imagine memorabilă a fost priveliștea de deasupra a unui cătun. Drumul dădea ocol unui deal mai abrupt undeva pe la jumătatea acestuia, permițând vizualizarea sătucului de la baza dealului. Tot mic și liniștit, tot 10 case și o căruță, dar excepțional de animat privit de sus, cu toate acoperișurile scânteind în soare, în mijlocul pajiștii înflăcarate.

Și cam atât pentru acest drum. Am ajuns la Craiova – care apropo, are o mare parte din Calea București în construcție, spre ghinionul GPS-ului și implicit al meu. Vă doresc cu drag să urmați acest drum, neapărat toamna, preferabil cu o mașină pe care puteți să o zdruncinați fără să vă pară rău și înarmați cu destul timp să puteți opri în mijlocul pustientății la un picnic sau grătar… că aveți unde. Se merită din plin!

3 Comments
  1. Ana-Maria says:

    Din păcate, Craiova este un mare şantier momentan. Ba se sparg străzile pt canalizări, borduri, ba pt pesaj, trebuie să tot ocoleşti şi să aştepţi la cozi interminabile la semafoare.

  2. Mărgeluţa says:

    Sa inteleg ca esti valcean? La Otetelis (care e aproape de Valea Mare) se tine un balci de Sf Maria. Ne ducea bunica mereu ca sa ne cumpere papusi de turta dulce si sa ne dam in tiribombe! :) )

    • Bluedrop says:

      Vâlcean Da. Când eram mic îmi plăcea tare să merg la bâlciuri. M-aș duce și-acuma să privesc umpic cu alți ochi.

      Poate mă duc la anu :) … bine că mi-ai zis!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Welcome , today is Wednesday, December 13, 2017